Satul Sîncraiu Silvaniei
Este atestat documentar la trei decenii după satul Dobrin, dar existenţa celor doua localităţi se pierde oricum în negura veacurilor, ele fiind străvechi aşezări dacice. Confirmarea o aduc urmele de locuiri din această zonă descoperite de arheologi.
Atestarea documentară :
► 1452 Zenthkkyrl ;
► 1549 Zentkiraly;
► 1762 Szilágy Szent Kiraly;
► 1797 Szentkiráj;
► 1850 Szint Kraj;
► 1854 Szilágy-Szent-Kiraly
► Sîn-Crai;
► 1900 Szilágyszentkiraly;
► 1930 Sîncraiul-Silvaniei;
► 1966 Sîncraiu- Silvaniei.
„Întreaga viaţă spirituală a comunităţilor în perioada feudală era dominată de biserică, care si-a pus amprenta şi asupra modului de gândire şi percepere a realităţilor de către oameni. În Transilvania, în această perioadă, exista o mare presiune a catolicismului. În 1428, de exemplu, regele Sigismund a emis un decret prin care a hotărât că „nobilii (neofiţi, s.n), cnezii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile dacă nu-şi botează copiii în legea catolică”. Era unul din motivele pentru care 9 ani mai târziu, la Bobâlna, ţăranii se vor răscula. A fost momentul odioasei „legături frăţeşti„ cunoscută în istorie ca „Unio Trium Nationum”, îndreptată impotriva „prea ticăloşilor români”, pe care i-a exclus dintre naţii, întrucât credinţa lor nu era una dintre cele recepte. Ei erau în afara oricăror drepturi şi pentru a-şi menţine existenţa şi păstra averea, mulţi au trecut la catolicism şi s-au maghiarizat.
Deţinătorul puterii aşadar era receptat ca „reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ”.
Personajul excepţional care deţinea puterea era perceput ca un mediator între oameni şi zei, între oameni şi destin sau între oameni şi istorie. Cuvintele latineşti din traducerea în româneşte a cunoscutei sintagme „k u. k.”( kaiserlich und königlich) din timpul Monarhiei Austro-Ungare au fost „cesaro – crăiesc” El, regele = craiul , era considerat ca un sfânt, în atotputernicia lui şi însoţit de acest determinant a generat toponime după modelul Sf. Petru = Sânpetru, Sf. Mihai = Sânmihai aşa şi Sfântul „Crai” = Sâncrai. Aceste toponime cu numele sfinţilor practicat de biserică, caracteristic numai Transilvaniei, prin contopirea numelui cu determinantul său a servit ca model şi pentru Sîncrai. Asemenea toponime întâlnim Sîncraiul de Mureş, Sîncrăieni (HR), Sîncraiu (CJ, CV). La unele din aceastea s-a adăugat şi determinantul locului Sîncraiul Almaşului şi Sîncraiul Silvaniei. Astfel s-a format toponimul acestui sat. Amintim şi antroponimul Sîncrăian(u), care indică originea locală a purtătorilor”.
După încreştinarea păgânilor de pe Valea Sălajului din 1011, pe urmele lui Tinódi Lantos Sebestyén şi Budai Ézsaiás se vorbea despre o mănăstire Szentkirály. Se crede că în jurul mănăstirii s-a dezvoltat şi satul. Mănăstirea a existat şi în 1551, când călugărul György a însoţit-o până la Sîncrai pe regina Izabella şi pe fiul său, János Zsigmond. Denumirea dealului Templom Hegy (Dealul bisericii), păstrată în amintire de localnici se referă la o capelă Szent László (Sf. Vasile) care ar fi fost aici, îşi amintea Süle Ferenc. Nu se ştie însă cum s-a distrus mănăstirea şi mai ales faptul atestării atât de târzii a satului, pune în dificultate cercetătorii în acceptarea acestor variante privitoare la toponimul şi istoricul începuturilor acestei aşezări.
Satul aparţinea de Comitatul Solnocului de Mijloc şi ar fi fost localitate de «boieraşi». În 1705 au fost 9 nobili, în 1805 numărul acestora a crescut la 41. În anul 1847 nunărul locuitorilor a fost 277, din care 200 reformaţi, 26 greco-catolici, 41 romano-catolici şi alţii.
Prima consemnare cu numele preotului catolic şi anume Bereck datează din 8 aprilie 1452. În locul mănăstirii, care a fost fondată (cum se spune) de regele Szent László la începutul secolului al XVI-lea, a fost construită o biserică, romano-catolică, şi apoi transformată în templu reformat. În 1869 a fost demolată şi în 1871 găsim deja construcţia bisericii de astăzi, cu o lungime de 16 m, cu 8 m lăţime şi 10 m înălţime. Proiectul a fost executat de Wolfart Mihály din Baia Mare. Înălţimea turnului este de 17 m. Clopotul mic datează din 1646, iar cel mare a fost turnat în anul 1814.
Se spune că în sec. al XVII-lea Sîncraiu avea biserică asociată cu Verveghiu. Sigur că până în 1926 Sâncraiu era «biserica-mamă», apoi a fost asociată cu Naimon.
Primul preot reformat cunoscut în Sâncraiu a fost Szőlőskei Jónás (1671), urmat apoi de Bessenzei János, 1697. Alături de biserică a funcţionat şi şcoala confesională încă din vechime. În 1844 apare în documente numele învăţătorului Szentkirályi Sámuel, urmat în anul 1849 de magistrul de şcoală Nagy Sándor.
La baza acestor documentari au stat traducerile documentare din lucrarile – Szilágysági Magyarok şi Petri Mor ale prof. Ottilia Bódis, ale citatelor şi comentariilor din lucrarea prof. Dr Gheorghe Chende Roman „Dicţionar Etimologic al localităţilor din judeţul Sălaj”, Ed. Silvania, 2006.