SATUL DOBA

Atestarea acestor aşezări, începând cu Registrul de la Oradea, merge aproape împreună, întrucât fondul documentar este legat de familiile stăpânitoare în ambele locuri.
Anul primei atestări pentru ambele sate este 1220, sacerdos de villa Duba şi Duba, la 1334 Daba, 1446 Nadoba = Nagdoba – în Comitatul Solnok exteriori, 1452 Kisdaba, 1762 Nagy Doba şi Kis Dobo, iar din 1854 NagyDoba, Doba Mare şi Kis-Doba, Doba Mika.
Se constată că în secolele XIII – XIV era un singur sat, iar după anul 1854, denumirile se păstrează la fel, apar doar unele determinative ca Allszeg şi Felszeg (de sus, de jos).

Având în vedere că apelativul dubă şi dobă există în limba română veche cu sensuri diferite, care s-au păstrat şi sunt de provenienţă slavă, unul însemnând ambarcaţie, luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit. – 2. Ciubăr de lemn. – 3. (Trans.) Vas pentru fructe, din coajă de cireş. Si cel de-al doilea cuvânt dobă care ne sugerează atât instrumentul, cât şi esenţa lemnului din care era construit, adică stejarul (Trans.) Instrument muzical rustic Sl. dyba „trunchi“, rus. dub „stejar; luntre“, sb. dubak „dubă, vehicul“. Pentru evoluţia semantică, cf. drîng la sensul de „temniţă“ s-a ajuns plecîndu-se de la butucul de care erau legaţi, deţinuţii, pol. dyby, sau sl. dyba, de unde dibă, s.f. (butuc). cf. dîmb, dumbravă.

A dubăi, vb. (Trans., a cînta la dubă); dubas, adică cel care bătea doba, s.n. (DER) Cuvintele de mai sus datorită productivităţii limbii române, pornind de la stejar, dîmb, dumbravă, dubă, dobă etc au dat numeroase antroponime şi toponime printre care amintim numele: Doba, Doban, Doboş, care prin etimologie populară, la venirea ungurilor au putut fi asociate cu apelativul maghiar « dob » tobă sau dobos – dobaş- toboşar. Amintim că în limba maghiară cuvântul este tot de origine slavă. Astfel înţelegem sensurile: Sacerdos de villa Duba, (lat. Sacerdos – « preot », villa – gospodărie mică la sat,( la ţară), traduse în magh. 1477 prin egyház –ak,-at = »biserică » Alte toponime asemenea sunt : Doba (OT,SM,SJ), Dobeni (HR). Dăbâca(CJ) Dobîrceni (BT) etc. (Dic.Etim.Sălaj, Prof.Dr.Gh.Chende Roman, 145).

Separarea celor două sate s-a făcut sigur până la începutul sec. al- XV-lea pentru că în 12 aprilie 1413 au fost înregistraţi pe moşia Doba Mică din Comitatul Solnoc: fiul lui Kisdobai István, Mihály; fiul lui Kisdobai Pál, Lukács şi Kisdobai Demeter.Se presupune că au fost multe neînţelegeri privind terenurile care au dus această separare, unele aparţinând cu partea lor de sat de Comitatul Solnocul de Mijloc, iar altele de Comitatul Crasna.

Cea mai importantă familie nobiliară a fost familia Dobai. Satul Doba a devenit deja dîn 1362 moşia lui Dobai Miklós şi János (fraţi), care au primit titluri de nobleţe din partea lui I. Lajos. Au fost familii importante în comitatul Solnocul de Mijloc, dar şi în Comitatul Crasna. Dintre ei unii au devenit funcţionari ai regalităţii: primpretori, prefecţi, notari şi prim-notari, apărând şi în documentele de înregistrare ale nobilimii.

În Doba a fost preot şi Apáczai János, despre care se spune că ar fi fost preotul de campanie a lui Rákóczi Ferenc II.
Conform datelor din 1715 şi 1720, pe vremea “Pragmaticei Sanctiuni”, Doba (Mare şi Mică) nu apar pe listele locuitorilor plătitori de impozite – asta însemnând că au fost considerate comune nobiliare. Pentru revolta nobilimii din 1797 şi pentru « contribuţiile de război » au fost înscrişi şi impozitaţi din Doba un mare moşier Décsei Zsigmond şi alţi opt mai mici precum şi un nobil care locuia pe propriul său teren fiind scutit de impozite până atunci alături de alţi 18 nobili. Doba avea deci un mare număr de nobili din care 28 erau scutiţi de impozite iar plătitori erau 101 nobili scăpătaţi (1805).

Anul 1817 a fost un an nefast datorită foametei şi bolilor care au bântuit atunci. Din consemnările preotului Keresztes János (1815 –1826) în Doba Mare au murit în total 53 de persoane din care 37 datorită subnutriţiei, iar în Doba Mică 74 – dintre care 47 datorită subnutriţiei. Cea mai sinistră zi a fost cea de 13 iulie, când au murit în Doba Mare 25 (24 de foame) de oameni, în Doba Mică 21 din care 18 de foame.

În 1847 în Doba Mare au locuit 466 de persoane (434 reformaţi, 32 români, greco-catolici), în Doba Mică 549 (475 reformaţi, 1 romano catolic, 70 români greco – catolici şi 3 izraeliţi). În 1868, în Doba Mare erau 277 locuitori, iar în Doba Mică 459. În anul 1890 – 329 loc. (270 magh., 59 români) respectiv 475 (446 magh. şi 29 români.). Numărul caselor era de 77 respectiv 110; în 1895 în Doba Mare au fost 212 gospodării, suprafaţa fiind 1388 de holde cadastrale din care 632 de teren arabil, 286 de păşune, 192 de pajişti, 146 de pădure, grădini – 70, nefertil 62 de holde; iar la Doba Mică suprafaţa era de 993 holde cadastrale, din care 547 – arabil, 156 – păduri, 154, pajişti, 58 grădini, 51 vie, 51 paragină, şi 226 gospodării.

La recensământul din 1910 în Doba Mare (împreună cu cătunul Zobor) au fost 383 locuitori, în Doba Mică 543 locuitori. În 1920 în Doba Mare existau 334 locuitori din care 298 maghiari şi 5 evrei, iar în Doba Mică 478, din care 438 maghiari, 28 români şi 12 evrei.

După cum se poate observa din datele statistice, dar şi din cunoaşterea multor obiceiuri şi tradiţii precum şi a numelor româneşti purtate de maghiari , procesul de maghiarizare are o mare continuitate. Mijloacele fiind cunoscute peste tot „crearea unui cadru de convieţuire pe plan social şi economic imposibil, alături de procedeele din trecut de acaparare de terenuri, a pierderii drepturilor şi a averii celor care se opuneau sau nu treceau la una din „confesiunile recepte”. Simple exemple din cadrul comunei sunt grăitoare: „ roman utca” apelată şi azi de locuitori, dar pe care nu mai locuieşte nici un român.

Câteva legende care aveau circulaţie în comună şi la Doba se referă la albia pârâului Császár, din Doba Mare, unde se unesc cele două pârâiaşe şi unde exista o piatră maronie, care semăna cu o uşă sculptată, s-a săpat mult pentru a o scoate, dar nu s-a reuşit niciodată. Motivul era existenţa prezumtivă a unei comori ce aparţinuse lui Obor, presupus conducător maghiar. Asemenea legende sunt legate de adevăruri străvechi aproape peste tot unde locuiau dacii, care, se ştie, îşi ascundeau aurul. Arheologii au confirmat prin descoperirile de aici prezenţa dacilor pe teritoriul comunei.

După o altă legendă, în biserica din Doba Mică se presupune că sub altar s-ar găsi un tunel, care este închis cu o dală (úrasztala). Se zice, că nu-i voie să o ridici, pentru că cine a încercat şi a coborât în tunel, nu s-a mai întors niciodată. Tunelul ar fi condus la cetatea Erdödi, care este leagată de Rákóczi.

La cotitura de la Doba Mică este o moară, pe locul numit Câmpul Morii (Malomrét), acolo s-au ţinut târguri lunare din vechime, dar şi între cele două războaie mondiale. Mai demult moara era de apă, apoi cu abur, după un timp a funcţionat cu ajutorul unui motor Diesel, iar astăzi în urma modernizării, forţa motrice este electricitatea.